Îmi amintesc o seară de vară, acum câțiva ani, când mă plimbam prin Piatra Craiului și am oprit să-mi trag sufletul într-o pădure de fag pe care o traversa poteca.

M-am așezat pe un buștean, cu spatele la soarele care-și arunca ultimele raze aurii.

Am fixat privirea pe copaci, într-o  pauză de gândire, când fără să-mi dau seama m-am trezit într-o sală de spectacol: pete și linii care își schimbă poziția, după vânt și soarele care coboară încet către orizont, luminează crengile într-un dans mut.

Simțeam de parcă sunt la un concert și scena e luminată în zeci de feluri și culori care se mișcă ciudat, subtil. Fără public, fără formație.

Doar scena care se joacă singură.

Am rămas în beția asta până s-a făcut cenușiu.